Ganduri pentru eternitate

[DeletedUser]

Pnetru ca m-am "mutat" cu catel si purcel pe forumul asta, ca sa enervez si lumea de aici, daca nu incurca pe nimeni, imi mut si topicul meu; in ideea ca daca tot am masterban pe triburi si n-am chef de clone, aici mai pot posta daca am de gand. E un topic diferit, de introspectie, unii il stiti probabil deja; asa ca nu va mai plictisesc. Singura rugaminte e sa nu se faca spam, doar atat.


Ma uit pe geam..si ploaia care cade in randuri prelungi si dese imi aduce aminte de lacrimile unui copil pierdut in intuneric...Singur...fara cineva sa-i intinda o mana...plange...Lumea trece pe langa el rece si ignoranta...uita ca si el e un suflet..un suflet vinovat doar ca s-a nascut in aceasta lume...Un fulger sfasie cerul inghetand pentru o fractiune de secunda totul..pana si frunzele si-au oprit freamatul...acel murmur nesfarsit si neinteles...In strafulgerarea incadescenta am zarit un chip.E el. E copilul care plange...neinteles de nimeni.Si instantaneu..il recunosc.Sunt eu.EU.E copilul din mine...cel care striga dupa iubire...cel care plange si nimeni, nu-l aude...copilul care striga si nimeni nu-l aude...e sufletul meu....sunt EU.
Dar oare cine sunt eu? O farama in acest univers nemarginit...o fir de nisip intr-un desert..Si ma intreb...eu..de fapt, exista? Sau exista atata timp cat exista noi ?
Ploaia cade in continuare...rece si nepasatoare...fulgerele devin din ce in ce mai dese..facandu-ma sa retraiesc ca intr-un film mut toata viata mea de pana acuma...primile amintiri...mama...tata...prima zi de scoala..primul sarut..prima dragoste..primul copil... Intotdeauna ce e primul e mai important...intotdeauna ce e nou e important...Dar oare nu uitam ca si ceilalti sunt la fel? Doar pt ca e ceva nou, nu inseamna ca nu e la fel...A doua zi de scoala.. al doilea sarut... al doilea copil...si totusi..;ramane prima dragoste. Unica. Ceva ce nu uiti o viata intreaga.
Prima dragoste....un fior ciudat ce-mi provoaca un o senzatie de frig..dar care totusi ma face sa rosesc ...oare ce se intampla cu mine? De ce nu mai am somn? De ce tot timpul in gandul meu e doar ea? de ce atunci cand imi surprinde privirea ma rusinez..si ma ascund ?
Azi mi-a spus ca ma iubeste !!! Doamne, cat sunt de fericit! Dar oare ce e iubirea? Oare ce e fericirea?
Plutesc....mi-a spus ca e a mea toata viata... ca ma va iubi la nesfarsit! Si totusi, ce e nesfarsitul????
Azi mi-a spus ca nu ma mai iubeste...ca totul s-a sfarsit... Atunci..inseamna ca viata e sfarsita; A cui viata? Ea rade, e vesela..e in bratele altuia....
Deci viata mea. Sunt mort. Inima mea e rece. Si tousi traiesc. Oare asta sa fie nesfarsitul? O vad cum rade..e fericita..cu altul. Si doare. Ma uit in oglinda...nu vad nimic ciudat la mine...si totusi doare. Si realizez...e inima. E o durere ciudata...ceva ce nu am mai simtit niciodata....o parere de rau pt trecut..pt viitor...Ma uit in oglinda...cel din fata mea plange. As rade de el (esti barbat, sau ce esti? de ce plangi? barbatii nu plang, nu stii?) gandesc...si dau sa rad de el...dar gura imi ramane crispata..pentru ca imi aduc aminte...cel din oglinda sunt eu. Acelasi EU.
Si plang... Si simt cum inima incepe sa planga....un plans de singuratate...de tristete...ca un copil pierdut in intuneric...singur...
Si ploaia cade, rece si nepasatoare...

 

[DeletedUser]

Tremur....brrr....afara e frig....si parca totusi e mai frig in sufletul meu..."t'es parti" ...."de ma vie..." versuri...cuvinte....cuvinte care te fac sa ingheti la gandul ca esti singur...ca nu mai ai alaturi pe nimeni...."Uneori muzica exprima mult mai bine ceea ce simtim"...imi spunea cineva...si e atat de adevarat...
Oare daca sufletul meu ar fi un cantec.. cum ar suna? Ar fi oare la fel de melodios ca o partitura de Strauss...sau Ceaikovski...
Oare ar suna ca "Anotimpurile" lui Vivaldi? Oare ce anotimp as fi? Inclin sa cred ca sufletul meu inghetat ar alege "Iarna"... sentimentele contradictorii care'mi rascolesc sufletul se aseamana cu notele furtunoase ale operei sale..
Si totusi...de ce nu "Toamna"? Plansul surd al inimii mele ar semana cu ploaia muzicala care o auzim atat de bine cazand in sufletele noastre...
Primavara....trezirea la viata...care viata? Se merita oare sa mai speri la o noua viata? Sa speri la un nou inceput? Cand inima iti plange..iar lacrimile ei iti ard pieptul..oare mai poti spera la un nou inceput? Cand tot ceea ce poti simti e doare nefericire...singuratate...durere....
Vara....soare....iubire...Iubire??? Oare exista cu adevarat iubirea??? Spunem de atatea ori "te iubesc"..cu toate ca uneori nici nu intelegem sensul acestor cuvinte...cuvinte care te fac sclavul dragostei..."Te iubesc draga mea"...."Te iubesc draga mea"... au devenit atat de banale...incat poti spune la fel de simplu.. "stii tu" si persoana de langa tine va stii ca o iubesti.
Dar oare o iubesti? Ce simti cand iubesti?
Oare sa fie sentimentul ca ii apartii, in ganduri si-n simtiri? Ca vrei sa fi alaturi de ea toata viata ta...ca tot ce visezi e zambetul ei..chipul ei.. ? Asta sa fie dragostea? Si atunci..de ce nu spunem asta? De ce ne limitam la banalul " te iubesc" ???
Si daca ii spui tot, ce rezolvi ? Te deschizi complet...iti deschizi inima in fata ei...vrei sa fii o carte deschisa pt ea...dar oare merita???Veti spune poate ca merita...pentru ca o iubesti.
Acelasi "te iubesc" ...
Si cand nu mai e deajuns...ce-i spui ? Cand vrei sa-i spui ce simti..si "te iubesc" nu mai este de ajuns? Cand ea reprezinta TOTUL pt tine, ce-i poti spune?
"O carte deschisa e inima mea"....inima...acest minunat dar al vietii...dar pe care o chinuim mai mult decat orice.Ne doare cand iubim...ne doare cand suferim...Oare nu e mai bine sa o protejam? Sa ne tinem sentimentele ascunse? Sau, sa le dezvaluim doar cui merita. Da, ar fi ideal...sa iubim si sa fim iubiti la fel.
Dar vedeti, dragii mei cititori..cei care cititi aici din plictiseala, placere sau curiozitate...iubiti...dar nu sperati sa vi se raspunda la fel...cei care au simtit dragostea in egala masura cu care iubesc ei, sunt fericiti..si-i invidiez...si-i invidiati si voi..Pentru ca ei au ceva ce nu multi reusesc intr-o viata. Au pe cineva alaturi, la bine si la rau, pentru ca ei imart totul in 2..bucurii, tristeti...
Deci, iubiti dragii mei cititori..iubiti ca sa fiti iubiti...iubiti daca sunteti iubiti..pentru ca iubirea e unica...pentru ca dragostea adevarata e odata in viata...desi veti fi poate raniti de nenumarate ori...si veti plange si veti suferi..nu va fie teama sa iubiti...pentru ca veti avea intotdeauna speranta.Speranta unui zambet care sa va alunge lacrimile, a unei maini intinse in ajutor..speranta unui suflet pereche...
Chiar daca deznadejdea va cuprinde inima in ghiarele ei, sfasiind-o in mii de bucati...chiar daca durerea uneori e mai mare decat ati crezut vreodata ca puteti suporta...iubiti. Si oricum ati fi, urati, frumosi, slabi, grasi, cineva va va iubi asa cum sunteti.Iar acel cineva va citi in sufletul vostru ca intr-o carte deschisa..si va intelege fara cuvinte ceea ce simtiti...Atunci cand veti intalni acea persoana, veti stii ca v-ati gasit jumatatea.Atunci cand timpul se va opri in loc...cand secunda va parea eternitate...atunci cand fiecare secunda o veti trai alaturi de el/ea ca si cum ar fi ultima...atunci veti fi cu adevarat fericiti.
Iubiti...si nu-i uitati pe cei care au uitat sa iubeasca...pe cei pe carora dragostea le-a ucis inima...aduceti-le aminte ca intotdeauna exista speranta...speranta pentru o iubire...

 

[DeletedUser]

Jurnalul unei amintiri

Tin sa precizez ca textele care vor urma, acest jurnal, nu-mi apartin..dar datorita a ceea ce transmit ele, le voi posta in cadrul acestui topic...

LUNI

Sunt singura in camera. De fapt, sunt iar singura...in viata. Pentru a cata oara? Ce rost are sa mai fac fac socoteala? Important acum e prezentul. Scaunele " tac ", nu scartaie nici unul. Cand spui "sunt doar cu mine", in interiorul tau doresti sa fi pronuntat acest cuvant pentru ultima oara. Vrei ca semnificatia, incarcatura lui s-o uiti cat mai repede. Si vin ploi...si sterg o parte din cenusiu. Iar apoi...dupa ploaie rasare soarele si purifica atmosfera. Da...dizolva semnificatia tristetii.
Mi-am scos un sandwich si mananc. Ma cauta cineva...dar nu pot sa raspund. De ce? Pentru ca azi doresc sa stau de vorba doar cu "tine", cu trecutul pe care vreau sa-l uit. Pe care faptele-l pastreaza, dar pe care l-am ascuns in mine. Si care m-a facut sa ma simt uneori atat de singura, singura...chiar cand eram inconjurata de atatia prieteni. Trecutul..."taci", as vrea sa-i raspund iritata eului meu! Si totusi el are dreptate. Ar fi fost bun de geolog. Sapaturile lui duc totdeauna la minereu. Da. In urma e o rana. "Deschisa" ? Ce importanta are? Stiu sigur ca se va inchide.
Toti ma intreaba de tot si de toate...asta ma rascoleste deseori. Asa e...dar voi uita! Sigur! Uitarea e la fel de adevarata ca tristetea. Deci?...O?"X"...daca ai mai fi tu langa mine...Dar azi, sunt singura. Ca in ziua cand....
Mi-am scos caietul acesta dintr-un sertar uitat. Simteam nevoia sa...si cand vrei sa-ti rememorezi o parte din viata, totdeauna incepi cu inceputul. Nu?
Paseam triumfatoare in lume. Triumfatoare? Chiar asa...si asta pentru ca parintii si bunicii ma tratau ca pe un bibelou de cristal...care, ca sa nu se "sparga" trebuia sa doarma pe perne moi si ca sa nu fie furat, trebuia aparat de intreaga echipa, "2+2"- adica parintii in "teren", iar bunicii "rezerve".
Cresteam...Cresteam devenind o floare. Acesta era rezultatul metamorfozei. Eram un mic trandafir, care pe zi ce trecea atragea parca mai mult soare si raspandea din ce in ce mai multa mireasma. Modestia? Eh....modestia!
"E un copil adorabil! O papusa vie! Degaja sanatate si voie buna. E asa vioaie! Ii merge capusorul! "...si tot asa prietenii, vecinii, cunostintele si chiar strainii de pe strada nu se puteau abtine sa nu spuna ceva despre mine. Nu treceam neobservata!
Parintii erau fericiti. Dupa cativa ani de casnicie, casa lor devenise caminul ideal, unde rasuna glasul dulce, melodios al meu...
Dar ce voi ajunge? Cum? Nu stii? Asta s-a hotarat de mult: "e desteapta- deci va ajunge departe, se va realiza profesional. E frumoasa- deci evident va face o casnicie minunata! "Asa ca vezi...se stia: eu voi ajunde cineva! Sigur idealul echipei "2+2". Credeam si eu asta... si cum sa nu fie asa, cand viata nu-mi luase inca nimic, ci se tot grabise sa-mi faca daruri. Deziluzia nu batuse inca la poarta mea. Intelegi ce-ti spun aici?! Eu nu invatasem inca primara semnificatie a verbului "a pierde" si nici nu tanjeam dupa "am invins ". Dar viata urma sa-si inceapa jocul de sah. Piesele trebuiau sa paraseasca adapostul cald al culiselor: 3, 2, 1, 0...Nimic?...Nici o cadere? Nici o piesa alba scoasa din joc? Nimic, inca!
Credeam ca m-am linistit recapatandu-mi zambetul, dar am cazut din nou in melancolie...si mi-e atat de somn...

***

MARTI


Ajunsesem scolarita. Timpul trecea, iar fetita cu ghiozdan se inaltase si devenise o comoara. Poate...prea draguta!
Vacanta trecuse, trecusera si anii...Prima zi de liceu a venit intr-o dimineata frumoasa. Eram convinsa ca o sa ma trezesc la ora sapte. Niciodata nu ma trezeam mai tarziu. Era un reflex format in ultima vreme. Dar in acea dimineata ma sculam somnoroasa la opt fara un sfert. Cand mi-am dat seama cat e ceasul, m-am inspaimantat. Abia la opt si jumatate deschideam, emotionata usa clasei. Intarziasem o jumatate de ora....si stateam la zece minute de scoala! Spre marea mea usurare, langa usa se afla un viitor coleg- si el un intarziat. Dar, oricum la gandul ca nu voi mai primi singura "cearta" m-am linistit.
Si acum imi vine sa rad... parca aud cuvintele disperate ale profesoarei de la catedra : "Va voi fi diriginta. Am sa va predau romana- o materie care va invata ca intarzierile costa mult..."Nu as fi indraznit sa fac o miscare nesabuita, dar colegul nu ezita sa-mi sopteasca: "Destul de dura profa! Dar ea nu stie ca persoanele cu adevarat importante se lasa asteptate?! "Atunci am izbucnit in ras. Diriginta ne privea cercetatoare. Incercam sa ma opresc, dar nu izbuteam. Si nici acum nu pot, caci amintirea acelei zile o traiesc mai intens ca niciodata!
Tacere. O liniste deplina. Nici musca nu se auzea. Colegul imi arunca o privire complice si in momentul acela am simtit cum ma prinde de mana. Se uita cateva secunde fix in ochii mei si...m-am oprit. Ca si acum de-altfel, caci acea privire mi-a furat inca de atunci ceva...
Avea o figura atat de inocenta, incat, as fi vrut iar sa rad, sa hohotesc. Dar nu puteam. Mana care ma strangea din ce in ce mai tare imi oprea orice tentativa. Simt si acum sangele oprit in varful degetelor si rasul pierdut de acea strangere...
Voiam sa-mi cer iertare de la diriginta, dar nici nu apucasem sa deschid gura, ca- frumosul meu coleg mi-o ia inainte: "Aseara am fost la un ceai...de incheierea vacantei. Am condus-o eu...cam incet ".
A dat dovada de caracter luandu-mi apararea! Nu? Tu ce crezi?!...
Diriginta mai calma de asta data, il intreaba fara retinere: "Esti indragostit, nu ?" " Da ! "- veni raspunsul colegului. " Cand terminam liceul, ne casatorim ".
Toata clasa zambea. Pana la urma a zambit si diriga.
Mai era o singura banca, in fundul clasei, asa ca prevazatoare, diriga a facut un "schimb" de piese, iar pe noi ne-a pus intr-una din primele banci. Am fost mirata ca ne-a lasat sa stam impreuna. S-o fi gandit ca noi oricum vom comunica in timpul orelor si ca astfel rezolva problema!? Da. Cred ca s-a gandit ca e spre binele "comunitatii" sa fie cat mai putine discutii in clasa.
A sunat indata clopotelul si colegul m-a cuprins pe dupa umeri si m-a strans langa el, soptindu-mi: "Trebuie sa salvam aparentele. Daca ar afla vreun coleg ca toata istoria servita dirigintei este o inventie...n-ar mai avea farmec ".
Uitandu-ma spre el, am vazut doi irisi verzi in care straluceau parca mii de sageti luminoase. Un arc mai lipsea si Cupidon! Dar poate Cupidon aparuse deja, pentru ca nu m-am grabit sa ma indepartez...
I-am spus ca e neserios, dar ca imi e simpatic si asa. Ne-am plimbat putin prin curtea liceului. Am discutat nimicuri. Cel putin am reusit sa facem cunostinta si sa ne strigam pe nume.
Cand ne-am intors in clasa, pe banca era caligrafiat cu litere mari: "PORUMBEILOR". El a izbucnit in ras, iar eu voiam sa ma ascund...
Acesta a fost inceputul meu in dragoste. Eleva silitoare din scoala generala disparuse. Ma interesau acum si alte probleme in afara invataturii.
Inca din primele zile "el" devenise un prieten adevarat. Mi-am dat seama ca se indragosteste de mine. Dar eu...nu?! Raspunde-mi, te rog...ce se intampla cu mine ??

***

MIERCURI


Imi rasfoiesc caietul, vad ca am scris binisor...Curaj, fetito! Ingrijeste-te putin de acest talent si vei ajunge o scriitoare cunoscuta! Dar, nu! In spatele acestei incercari, nu e nimic artificial, caci, tu jurnalul meu, ma ajuti sa vad mai clar in mine, sa-mi limpezesc gandurile si sentimentele...sa inlatur ce e urat.
.....Si astfel primul an de liceu s-a terminat. Peste cateva zile am plecat cu parintii la mare. Urma ca peste vreo saptamana sa vina si "el" cu un prieten, ceea ce s-a si intamplat. Am stat in acelasi hotel. Faceam plaja impreuna. Tot timpul parintii erau langa noi. Nu stiu exact ce gandeau, dar aveam impresia ca tin la "el".
Seara hoinaream, insa, singura cu el, iar apoi intram la discoteca. Nu stateam mult. Cand incepea sa se aglomereze plecam. De cele mai multe ori ne refugiam pe dig. Era placuta plimbarea. Imi placea sa privesc farul, marea luminata de el. Admiram valurile...care nu se dadeau batute! Acum as vrea sa fiu si eu ca ele: puternice si de neinvins...
Uneori ne asezam pe dig si gandurile ne zburau la prima zi de liceu, la felul cum ne-am cunoscut. Atunci imi venea sa imbratisez viata....eram fericita gandindu-ma ce buna poate fi.
Era o seara mai racoroasa ca de-obicei. Tin minte ca ne-am dus la hotel si am luat ceva pe noi. Am alergat apoi pe dig?In acea zi ne-am promis ca nu vom lasa pe nimeni sa ne desparta si ca toata povestea noastra se va sfarsi ca in povesti: cu o nunta mare! Si totusi acei ochi verzi parca plangeau...
Ultimele trei saptamani le-am petrecut la bunici, la munte, departe de el. Inainte mi-ar fi placut sa stau in acele locuri frumoase de munte, dar simteam ca pentru mine nu mai poate fi "splendid" decat acolo unde e si el...
Ma gandeam cu atata pasiune la el, incat il simteam langa mine tot timpul. Numai ca el nu era...si asta ma nelinistea mereu.
Ce frumos! Am impresia ca sunt pe calea de a ma preda! O fi un rest al adolescentei care zacea in adancul inimii mele paralizate? De ce acesta melancolie??

Copyright Mony

 

[DeletedUser]

JOI


Ma intorceam acasa. L-am revazut abia cu o zi inainte de reinceperea scolii. L-am recunoscut de departe...dupa mers. Zambea...un zambet in coltul gurii. Paralel totusi cu zbuciumul ochilor...Ii simt si acum dorinta aceea arzatoare de viata. Prea mult foc in ochii aceia verzi: patrundea lumea si ardea impreuna cu ea?
Mi se parea slabit si trist...M-a luat de mana si ne-am plimbat. N-am prea vorbit, mai mult am tacut. La un moment dat insa, pe o banca, m-a sarutat pe obraz si mi-a spus ca ma iubeste.
A doua zi dimineata, scoala a inceput. Toti au observat o schimbare...Insa nimeni nu stia ce se petrece cu noi. Poate ca nici eu...nu am avut destul timp sa-mi dau seama...
Prima luna de scoala am petrecut-o la maxim. Nu crezusem ca dragoste lui mai putea creste. Si totusi...simteam ca ma iubeste din ce in ce mai mult.
In fiecare dimineata venea sa ma ia de acasa, iar apoi mergeam impreuna la liceu. Lucrurile intrasera in normal.
Intr-o dimineata insa nu a venit. Nu-mi daduse nici un telefon prin care sa ma previna. L-am asteptat mult...Tin minte ca faceam haz, zicand ca "a uitat sa se trezeasca", ca atunci cu un an si ceva in urma. Apoi am inceput sa-mi fac griji. Acasa nu raspundea nimeni! Toata ziua la scoala am fost o umbra...Stateam tacuta, intrebarile curgeau pa langa mine. Toti ma priveau. Isi dadeau seama c-a intervenit ceva si se agitau la ideea ca poate ne...vom desparti. Fusesem impreuna sub ochii lor, mai bine de un an. Si nu numai atat. Credeau ca si inainte, o perioada destul de lunga, am fost un cuplu ideal. Deci nu conta ce se patrecuse de fapt. Important era ca intervenise ceva si ochii mei devenisera atat de nesiguri, de intrebatori...Ce sa fie?
Aflasem in cele din urma ca e internat la un spital, pentru operatie. Cand am ajuns acolo, nu mi s-a permis sa stau cu el decat doua minute. Zambea...si era linistit. Credeam ca e ceva trecator si ca se va face in curand bine...Asta imi spusese si el...dar...
A doua zi trebuia sa-l gasesc intr-o noua rezerva. Cand am cerut sa-l vad...el...nu mai era. Voiam sa-l mai vad macar o data...si am izbucnit in plans.
Peste putin timp au venit si parintii mei. Mama avea ochii rosii si dadea impresia ca tremura...
Spune-mi "tu" ce ai fi facut ? Cum ai fi procedat cand sub ochii tai dispareau toate visele, sperantele, dragostea...

***

VINERI


M-am plimbat singura si am admirat inca o data frumusetea naturii. Totul ma tulbura: un apus frumos de soare, cerul senin, furtuna, dar mai ales intinsul viu al marii...Am visat mult in pat. Apoi m-am sculat ca sa scriu. Nu pot sa dorm. Ma gandesc la lucruri urate, nu e vina mea...e ceva mai tare decat mine. Si acei irisi verzi...ma urmaresc....
Da...ma simt singura si cred ca nimeni nu m-ar putea intelege. As vrea sa spun cuiva, dar nu pot fi sincera...pe cand cu "tine"...nu am nici o retinere. Ma intelegi, nu?!
Rad de iubirea mea. Mi-am facut atatea iluzii...Cum voi trai fara el? Sunt ravasita, am plans toata seara...si acum m-am sculat ca sa scriu aceste randuri. Fara el, viata nu mai are nici un farmec.
Cum sa comsumi atata energie si gand curat intr-o atat de frivola si de inselatoare preocupare ?! Dragostea este idealul celor fara ideal. Un drum pe care patrunsesem atat de entuziasmata, se dovedeste acum, a fi doar o fundatura?o caraghioasa ratacire! Poate ca m-am lasat inselata de o fluturatica iluzie! Categoric. Iubirea?! Castigand-o pierzi, pierzand-o castigi ! Duca-se! Nu merita! Cere prea mult timp, rabdare, zbucium?Cel mai trist e ca nu trebuie sa gresesti pentru a pierde. Te trezesti intr-o zi ca vine si-ti spune fara un cuvant: adio, am gasit pe altcineva sau pur si simplu moare?Si ramai naucit in mijlocul drumului : "gata, inapoi, pe aici nu mai gasesti nimic de iubit, e pustiu si?trebuie sa cauti in alta parte! "
O acuta senzatie de gol si zadarnicie?S-a dus! Nu mai este ! A pierit si pentru mine sansa acelei iubiri mari, unice, frumoase, depline si definitive, cu care viata se ambitioneaza sa ramana mai tuturor restanta?
Ce trebuie sa pretinzi si ce trebuie sa refuzi? Ce iti este permis sa ravnesti si ce nu-ti este ingaduit sa strivesti? De ce nu poti iubi pe cineva, din simplul si esentialul motiv ca te iubeste??Mi-am dat seama ca drumul este mai greu si mai anevoios decat imi inchipuisem. Nu-mi ramane, acum, decat sa astept. Rabdare, rabdare, rabdare, rabdare?incredere, incredere, incredere?SPERANTA!
De ce fetele sunt atat de sensibile si eu mai mult decat celelealte? Adun numai suferinta. Nimeni nu ma intelege, nimeni nu ma iubeste asa cum iubesc eu.
Noapte buna steaua mea! Ajuta-ma sa dorm ca sa-mi treaca durerea. As vrea sa dorm mai mult pentru a scapa de aceasta atmosfera care ma apasa, de vocile soptite, de acest sentiment de neputinta in fata acestor fapte pe care nu le pot evita. Stiu ca sunt lasa...dar ce sa fac?!
Am ochii grei...si gandurile mele zboara atat de departe...Cred ca-ti voi mai scrie maine..

***

SAMBATA


Am o lene grozava. Nu ma pot gandi la nimic. Mai mult, recitindu-mi jurnalul am observat ca m-am schimbat foarte mult. Eram mai vesela, imi placea sa rad, sa fac taraboi, acum sunt plictisita. Nu mai am chef de nimic. Imi vine sa fac tot felul de prostii: nu conteaza ce...Nu mai suport sa-mi vad colegele care vin mereu sa-mi povesteasca toate idioteniile! Sunt prea banale ca sa le ascult, iar eu sufar din cauza lor. Ori de cate ori au ceva care nu le merge bine, se reped la mine. E ridicol...n-am timp nici macar de persoana mea. E o nebunie! Imi traiesc viata fara sa o cunosc.
Hei, ingerasule! Ma auzi? Ajuta-ma: vreau sa dorm!
Nu m-am culcat. M-am dus la fereastra si am privit stelele. Imi era prea cald. M-am gandit la el. Speram sa-mi revin mai repede, dar sunt inca marcata.
Totusi regret putin trecutul...mi-ar fi placut sa fie altfel...E mai dur asa, fiindca si vointa trebuie sa intre in joc. Cred ca nu mai sunt adolescenta. Am iesit din forma de viata traita mai mult cu inima decat cu sufletul, viata mea e mai mult pentru altii. Dar nu trebuie sa uit tot ce a fost frumos acum ceva timp in urma...entuziasmul unor momente...acea iluzie care ma face sa ajung la visare, fara sa ma tem de lovituri grele.
Pe de alta parte, am descoperit ca lumea din jurul meu nu este totdeauna frumoasa, asa cum credeam eu. Uneori e trista...
As vrea sa fiu aceea care in prezent si in viitor, angajata in lume, sa aduca iubirea. As vrea sa ma uit pe mine cat mai mult posibil si sa daruiesc. Oamenii au nevoie de iubire...asa cum am si eu nevoie de "el".
Poate ca aceasta trista poveste mi-a dat o lectie de viata: am devenit mai realista. In fata acestui ideal nu trebuie sa visez chestii extraordinare ca sa accept sa iubesc din ce in ce mai mult. Sa fiu atenta cu parintii, sa nu-mi reped prietenii, sa fiu deschisa fata de colegele de liceu, gata sa ascult toate povestile lor. Stiu ca actionand astfel, voi da celorlalti caldura ce-mi lipseste mie acum...si lumina pe care am cautat-o atatea nopti. Stiu ca asa si-ar fi dorit si el sa fiu....
E trecut de miezul noptii...Ma ridic de la birou. Ochi-mi sunt obositi. Simt asta mai ales acum, dupa ce am stins lampa. Noroc ca maine e...o alta zi! Fir-ar sa fie!! De data asta ma culc!

***

DUMINICA


Ma plictisesc, ma plictisesc. Am incercat sa ma distrez, dar n-am reusit. Ar trebui sa invat, dar n-am chef. De ce oare imi vin mereu ganduri triste?
Am ramas mult timp la fereastra, visand, incercand sa alung plictiseala, dar chiar si visele mele sunt triste. Am un chef nebun sa iubesc!
Alaturi bazaie un radio. Ma deranjeaza! As vrea sa nu mai fie soare, nici cer albastru, nici pasari, nici flori?As vrea ca pamantul sa fie o gaura neagra unde sa-mi ascund necazurile!
El imi lipseste?m-a parasit! Sunt dezmagita. Nu mai pot deci, conta decat pe tine?jurnalul meu!
Sunt o proasta, ma enervez, nu ma pot stapani si ma framant mai mult constatand asta. Luciditatea ma face tot mai nelinistita. Stiu bine ca sub pretextul acestei pierderi?incerc sa ma ascund de viata. Si ce e rau in asta? Spune-mi! Da stiu?nu e corect, e prea mult?Ar trebui sa fiu calma, intelegatoare iar eu sunt nelinistita si nervoasa.
Nu faptul ca inca-l mai iubesc e rau, dar ca-l iubesc in mod gresit...poate egoist. Acum "el" e doar o amintire...o parte din sufletul meu.
Mi-e somn, dar m-am asezat din nou la fereastra pentru a privi luna intre nori. Cand e descoperita, ma fascineaza. Azi e luna plina? La dreapta, deasupra a aparut o stea stralucitoare, mai luminoasa decat toate. Am descoperit-o eu...si simt ca e steaua mea. Acum sunt mai calma, linistita, fara emotii dezordonate. Stiu ca "el" a fost dragostea mea? Stiu ca va fi mereu langa mine si ma va veghea.
Sunt fericita... Tristetea mea se risipeste ca prin minune. Stiu ca mai tarziu voi fi si eu o stea!...

Copyright Mony

--== SFARSIT ==--

 

[DeletedUser]

Recitind acest "jurnal" nu pot sa nu ma intreb cum de intotdeauna iubirea si tristetea sunt atat de strans legate una de alta...Despartiri, regrete...pareri de rau... si totusi, de fiecare data gasim puterea sa trecem peste ele...
Oare de unde atata putere in noi? Oare cine ne da acest impuls, aceasta forta necesara pentru a trece peste o durere uneori covarsitoare? Cand simti ca totul s-a sfarsit...iar lacrimile ti se par dureroase, cand nu mai ai lacrimi sa plangi...exista intotdeauna ceva, sau cineva care ne face sa depasim aceste momente...
Nopti albe, rauri de lacrimi...lacrimi de cristal care strang in ele toata suferinta unui biet suflet chinuit...fericititi cei ce pot sa planga...fericititi cei ce isi elibereaza ploaia din sufletul lor prin ceva atat de pur, de superb, lacrima..
Ochiul e imaginea sufletului...iar daca e asa, lacrima e copia fidela a sentimentelor din suflet. Lacrimi de bucurie, de tristete, de dor, de fericire... fericiti cei ce au lacrimi...
Lacrimi de iubire....dar, tu, femeie..
Iubesti? Daca da, sa nu indraznesti vreodata sa te intrebi de justetea a ceea ce simti pt. ca deja ti-ai pangarit darul cel mai de pret pe care mintea si trupul tau il pot oferi unui barbat. Stii care-i? D-A-R-U-I-R-E-A !!!!!!
.......inchide ochii...il mai vezi inca?...
daca da...atunci il iubesti.

 

[DeletedUser]

Am auzit pe multi, "mi-am cunoscut iubitul/iubita pe internet"...Dar exista oare iubire pe internet???
Si daca exista....atunci....cu ce e diferita fata de cea reala?
Este? E diferita? Ca forma sau constitutiv? Si una si alta. Dar...si-a pus cineva vreodata intrebarea daca fulgii de zapada ar fi toti asemeni unuia luat la intamplare dintre ei ca si forma sau constitutie, daca zapada ar fi la fel?
Spuneam...la fel cum zapada este zapada prin cumulul de elemente ce-i definesc existenta, la fel dragostea e realitate, indiferent de proximitatea clipei sau indepartarea ei.
Dar..., pentru ca toate au un dar, dragostea ca sa se implineasca trebuie sa se materializeze...intr-o atingere, intr-un suras, intr-o privire, intr-un sarut.
Nu poti comunica la infinit prin scrisori sau mailuri. Ajungi la un moment dat sa te intrebi daca e real sau pur si simplu traiesti ceva...ce nu va fi niciodata?!
Totul devine un fel de fantasma care doare ucigator de mult, un fel de atingere-neatingere la capatul unei visari!
Si totusi..pentru cei ce nu cred...dati-mi va rog motivatie pt.a ma lipsi de 10 de minute de butonat keyboard-ul meu in speranta ca acolo undeva, o femeie isi refuza dreptul de a-si mai justifica sentimentele si...si le traieste !!!

 

[DeletedUser]

"Am o senzatie de frig, de raceala a sufletului meu si iar ma cuprinde tristetea. Ascult obsesiv cum ploua, si imi mor incet toate simturile. Parca ma desfac in bucatele, parca in fiecare zi mai pierd ceva...ceva din ce? Au fost 'ele' vreodata un tot? Nu. M-am saturat sa astept. Trebuie sa se termine odata toate inceputurile, trebuie sa respir odata si aerul meu.
........At the end of truth, at the end of light, at the end of love, at the end.......
Mi s-a facut dor de un anume ceva pe care il vad in fiecare zi, de altfel. Cateodata, imi sare in fata si ma face sa rad, altadata ma enerveaza insistenta cu care ma urmareste. Uneori, trebuie sa-mi inchid ochii si sa-mi fortez memoria sa-l aduca inapoi. Un scurt inceput si un interminabil sfarsit...un strop de realitate si un prea-des-intrerupt-vis...
..........will you send me angel? .......
Ploua...si nici nu stiu de unde sa-mi incep vreun gand. Sunt trist si daca ar avea vreo semnificatie cuvintele, probabil nici n-ar trebui sa mai continuu sa detaliez. Mi-e dor...mi-e cumplit de dor si nici macar nu e vina spatiului, ci a timpului ce se tot intinde. Sunt satul de atatea lacrimi sarate, sunt satul de atatea cuvinte inghitite...sunt satul de oameni care uita si de tot ce se macina zi de zi in sufletele lor. Sunt satul de atata limitare si ingustime in gandire...sunt satul de lipsa de vointa, de dorinta.
......Opriti lumea, vreau sa cobor... .........
Cateodata, ma mai caut. Ma gasesc in cate-o frantura ce pare a fi muzica, in cate-un colt verde al vreunui parc ce pare a fi un paradis, in ochii cate unui om ce pare a-mi fi prieten, intr-un zambet ce pare a fi iubire, in niste cuvinte ce par a-mi fi ganduri.
Fiecare cauta cate ceva in viata, au un tel ce capata valoare de absolut si in momentele grele se contureaza ca cea mai acuta lipsa. Eu imi doresc intelegere. Intelegere in sensul de cunoastere si intelegere din partea celorlalti a sufletului meu. Cunosc surprinzator de multi oameni care cred in suflete pereche. Eu nu pot. Nu cred in destin...mi-ar fi imposibil sa accept existenta unei predestinari in dragoste. Cred in dragostea pe care-o vezi prin prisma unei sume de momente...suma care, uneori, este egala cu durata vietii tale. Si ciudat, dincolo de logica, cred intr-un fel de ordine a vietii, un fel de 'roata de invarte'; cred ca in viata, platesti totul si esti rasplatit cumva pentru tot. Nu inteleg de ce, dar cred in asta.
Cred in libertate. Daca ar fi sa folosesc cuvinte mari, as spune ca e valoarea fundamentala a personalitatii mele. Cred in fericire...in aceea care se disipa usor dupa o clipa de maxima intensitate.
Cred in vise, in zambete, in puterea oamenilor de a nu se lasa schimbati...cred in atat de multe uneori incat parca inca mai am 15 ani...si totusi...uneori, naivitatea asta ma ajuta sa trec peste multe. Uneori, mi-e mai usor sa fiu copil...
........Spune-mi, daca te-as prinde-ntr-o zi
si ti-as saruta talpa piciorului,
nu-i asa ca ai schiopata putin, dupa aceea,
de teama sa nu-mi strivesti sarutul?......"

 

[DeletedUser]

Eu cred in tine - Din amintirile unui inger trist


Stau pe o margine si te privesc. Nu ma vezi. Nici macar nu crezi ca exist. Eu cred insa in tine.... Cum as putea sa fiu ingerul tau altfel?
Nu pot sa-ti sterg lacrimile, nu pot sa-ti aduc zambetul inapoi, nu pot nici macar sa-ti vorbesc.
Mi-as dori sa pot sa-ti raspund la intrebari dar am doar privilegiul sa te privesc. N-am voie sa te judec dar voi fi alaturi de tine cand altcineva o va face.
De multe ori ti-as fi dat aripile mele dar mi le-am pierdut. Am vrut sa alung lacrimile cuiva ca tine dar aripile au fost atat de moi si eu atat de slab incat ne-am prabusit amandoi. Atunci mi-au luat aripile si mi-au spus ca le voi capata inapoi doar cand nimeni nu va mai plange.
Cu timpul m-am resemnat. Merg alaturi de tine si te privesc cum iti tarasti pasii, incercand sa gasesti drumul pe care odata il stiai atat de bine. Cum as putea sa te ajut cand nici pe mine nu m-am putut salva?
Ce simplu ar fi fost sa-ti spun “nu exista ratare” dar ingerii nu pot minti. In schimb, au credinta. Pentru toate clipele tale de indoiala, eu m-am tarat in genunchi pana la capatul lumii, pentru fiecare lacrima de-a ta, eu am implorat cerul sa-ti mai dea o sansa si atunci cand tu ti-ai plecat privirea, eu am tinut speranta in brate ca sa nu se piarda.

 

[DeletedUser]

Stau langa tine linistita pe banca rece din parcul pustiu, iar vantul incepe sa bata din ce in ce mai tare. Parca ar incerca sa-mi spuna ceva, dar eu nu-mi dau seama.. decat prea tarziu.
Ma privesti cu acei doi ochi negri fermecatori. Ma strangi in brate de parca lumea s-ar sfarsi in cateva clipe si nu vrei sa ma pierzi… Oh! Cat de mult gresesc! Tu nu ma vei pierde niciodata… in schimb, te pregatesti sa-mi spui ca vrei sa ma uiti. Ca vrei sa pleci departe de mine iar privirile noastre sa nu se mai intalneasca vreodata. Si totusi, ma strangi in brate cu dragoste si simt cum inima mai are putin si-mi sare din piept. Sunt atat de fericita in clipa asta. Si totusi, vantul incearca sa-mi spuna sa nu-mi fac sperante. Dar nu-l ascult. Niciodata nu-l ascult si intotdeauna are dreptate. Nu ma invat minte niciodata.
Ma privesti atat de intens si de copilaros incat imi vine sa rad si sa plang in acelasi timp. Vreau sa te intreb “S-a intamplat ceva?” dar cuvintele raman ascunse in strafundurile fiintei mele. Te privesc si eu, dar prea putin. Oh! Cat as vrea sa fi staruit mai mult ,sa te fi privit mai mult…
Faci un pas in spate si trupul meu deja simte lipsa imbratisarii tale. Se infioara si simte ca ceva nu-i in regula. Incep sa tremur ca frunza aceea ratacita din copacul de langa noi in bataia vantului rece de primavara tarzie. Parcul incepe sa suiere prelung, ca un pui de lup parasit de mama, ramas singur in salbaticia padurii pe care inca n-o cunoaste, inconjurat de pericole la fiecare pas, impiedicandu-se de fiecare ramura uscata, uitandu-se speriat inapoi. Puiul de lup sunt eu.. ratacita in infinitatea ochilor tai, incapabila sa-mi dau seama ce simti. Nu ma lasi.
“Stii ca te iubesc?” oftezi de parca sentimentul pe care tocmai l-ai rostit e ceva trist. “dar.. ”
Mai mult nu spui, si oricat as vrea sa nu fie asa, inteleg ce urmeaza dupa acel cuvant infiorator..
“Nu stiu ce am..dar.. te rog un singur lucru..” si acei doi ochi balnzi ma privesc cu duiosie incat nici nu pot sa respir. Incerc sa-mi stapanesc vocea.. oftez.. “Spune!” oftez din nou, mai adanc si mai dureros pentru sufletul meu. Nu stiu ce urmeaza, dar simt cum inima mi se face mica de tot si parca incearca sa se opreasca si sa se ascunda undeva, dar nu are unde.
“Te rog.. sa nu plangi..” Parca nu-mi vine sa cred ce-mi cere. De ce sa nu plang? Si mai ales, care-i motivul pentru care as plange? Ce face? Ce urmeaza? Si-mi dau seama ca nu as fi plans orice mi-ar fi zis. Nu atunci, nu in fata lui.. nu l-as fi lasat sa-mi vada lacrimile si durerea din suflet. Nu mai vreau sa ma invinovateasca pentru ca el nu stie ce vrea. Il iubesc, il vreau alaturi de mine pentru tot restul vietii dar nu sunt eu de vina ca inima lui e confuza. Sau… poate sunt..Oftez, incerc sa zambesc, dar nu pot nici sa ma misc. Fara cuvinte ii dau de inteles ca nu am sa plang.
“Eu.. nu stiu ce vreau.. dar.. nu pot sa te mai vad. Te vreau langa mine dar.. mi-e frica.. de tine.. de ochii tai si de glasul tau, de atingerea ta..mi-e frica…”
Raman nemiscata in fata lui, il privesc fara sa-l vad si-ncerc sa inteleg ce zice. Aud cuvintele dar nu vreau sa ajunga la sufletul meu. Vreau sa le opresc inainte sa rasune iar si iar in amintire. Esec total.. Au ajuns deja pana in ultimele picaturi de sange din inima mea.
“Ar fi mai bine.. sa nu ne mai vedem”
Se apropie de mine si incearca sa ma imbratiseze.. sa ma consoleze? El? Dupa ce mi-a infipt cutitul in inima si l-a rasucit pana n-a mai ramas nimic? Ma indepartez si-i spun ca sunt de-acord.. ca sunt obosita si ca vreau sa merg acasa. Am spus prea multe cuvinte deja… ma intreb si eu cum am reusit sa-mi stapanesc lacrimile. Intotdeauna a fost imposibil sa le opresc sa cada, pana acum…
Ma conduce pana la ultima straduta. Fiecare pas alaturi de el e ca o sageata inveninata ce-mi strapunge trupul. Pasesc speriata si cu grija, incerc sa-mi tin echilibrul dar e incredibil de greu. Ma simt ca un fulg de nea ce e purtat in nestire de cate-o pala de vant, parca zbatandu-se sa se mentina intr-un loc si nu reuseste. Simt fiecare adiere a vantului ca un zid imens ce trebuie sa-l trec, sa-l escaladez pentru a face urmatorul pas. Ii spun ca de-acolo ma duc singura. Nu-l mai vreau langa mine. Vreau sa plece si sa raman singura.. doar eu si tristetea pricinuita de el. Ma intorc si plec si el la fel.. privind inapoi. Ii simt privirea cum ma urmareste. Incerc din rasputeri sa fac urmatorul pas, si apoi urmatorul..si tot mai greu mi se pare.. Pamantul fuge de sub picioarele mele. Nu reusesc sa ma abtin si izbucnesc in plans. Lacrimi fierbinti si amare mi se preling pe fata si ma opresc.. im mijlocul strazii pustii si intunecate..ma opresc pentru ca nu mai pot pasi in continuare..nu mai pot nici sa respir. Copacii de pe margine incep sa danseze haotic in jurul meu, luminile orasului se sting si se aprind neincetat, ochii imi sunt incetosati iar stelele.. stelele au disparut.. s-a innorat..sau pur si simplu, nu le mai pot eu vedea. Un suspin scurt si totul cade intr-un intuneric total si o liniste de nedescris. Nu mai exista nimic.. nici lumini, nici umbre, nici copaci imaginari, nici vant sau lacrimi…
N-a mai ramas nimic.

Copyright Queen of Rain

 

[DeletedUser]

E noapte..si ca in fiecare noapte, tristetea se lasa asupra mea, asa cum umbrele inserarii se las domol peste oras...acoperind cu negura lor case..copaci..oameni...
Brrr...tremur de frig...sa fie oare frigul de afara??? Sau cel din sufletul meu ??? Frigul care ma cuprinde la amintirea unei...amintiri....
Vise...vise magnifice...dar totusi vise....fara substanta...fara continuitate...vise intretaiate doar de cate un oftat...de catre o lacrima ce se furiseaza pe obrazul meu...
O lacrima ca un strop de ploaie...o ploaie trista si mohorata...rece si nepasatoare...O ploaie atat de apsatoare incat simt cum inima mi se face mica mica de tot...si cauta sa se ascunda...O inima arzand...candva...acum..doar o palida luminita palpaind..
De ce ?....Oare eu?...Oare tu? .... zeci de intrebari...intrebari fara rost..acum...intrebari la care nimeni nu va putea raspunde...caci nimeni nu poate da substanta unui vis...
Cineva imi spunea candva ca trebuie sa crezi in acel vis..si el va deveni realitate...Dati-mi voie sa ma indoiesc de aceasta afirmiatie...Nu pot crede....ploaia din sufletul meu nu ma lasa....e atat de rece...
O ploaie trista...care acopera cerul niimii mele...unde o steluta mica abia mai palpaie...tremuratoare ca o frunza in bataia vantului...O steluta care inca spera sa poate lumina...
Spera...la un vis....

Un vis atat de departe si de irealizabil..incat a devenit o iluzie..o naluca a unei lumi de mult uitate...
Ma asez la birou...o piesa veche de mobilier...ma gandesc oare cate persoane si-au asternut gandurile pe acest birou...sute...mii ?? Ganduri...ganduri pentru eternitate..
Hartia scrasneste sub apasarea penitei...scriu...dar nu scriu eu...e inima mea...cea care-si canta dorul..la fel ca lebada....cantecul de moarte....moartea unui vis....a unei iluzii...
Caci ce e un vis, daca nu o iluzie? O iluzie creata in subconstient pentru a ne masca temerile...fricile..
Incet..incet..lasandu-mi gandurile pe hartie...realizez ca nu sunt singur...cineva ma priveste...ma priveste fix..fara incetare...
Doi ochi ca o chemare muta...doi ochi tristi...magnifici in tristetea lor...si ma intreb daca nu visez iar...Nu mai vreau inca un vis...
Tresar...o mana mi se intinde...o mana alba...diafana...un semn de speranta....O ating si tresar....e atat de rece...si as vrea sa fie calda...O strang puternic..pentru a-i darui caldura..Si parca ghicindu-mi gandurile...flacara din inima mea creste....pentru a putea incalzi acea mana...
Ma las purtat fara cuvinte...desi ceva ma trage inapoi...stiu...e teama..Dar totusi, de ce nu fug? de ce continui sa merg alaturi de ....Alaturi de ce? sau..de cine???E o iluzie? E ceva real?
Nu stiu...stiu doar ca ploua...curios...si era atat de senin mai devreme...

Mii de stropi cad din cer intr-un dans sublim..numai de ei stiut...pe o muzica dumnezeiasca...care as vrea sa o aud si eu...
As vrea sa dansez cu ei...sa fiu un strop de ploaie intre miliardele de picaturi...Sa plutesc in inaltimi celeste..sa rad...sa glumesc...sa dansez...
Mana continua sa ma traga dupa ea..impasibila la gandurile mele...ma duce adanc in ploaie...dar totusi, nu mi-e frica...e o ploaie calda...primitoare...si in lumina lunii e o feerie de mici stele cazatoare...care cad din cer pentru a-mi aduce alinarea....
- Cine esti?
Temator, astept un raspuns...care intarzie sa vina...In lumina ploii vad doar o silueta...o naluca...care se apropie de mine...Si simt cum o caldura molesitoare ma copleseste...o senzatie atat de placuta...
Oare de ce? Ce inseamna ceea ce simt???E atat de placut totusi...si mana nu mai e rece....e calda...si simt ca nu mai sunt singur...in ploaie...
"Uite ca nu e chiar atat de rea ploaia" ..gandesc...si parca ghicindu-mi gandurile, silueta din fata mea se apropie de mine, lasandu-ma sa descopar pas cu pas motivul ploii...motivul senzatiei ca nu sunt singur..
- Eu...
..dar cuvintele imi raman in aer...suspendate intre cer si pamant...printre stropii de ploaie...As vrea sa spun ceva, dar nu pot...
Pentru ca stiu...stiu de ce ma simt atat de bine...de ce nu mai sunt singur...Sufletul meu se reflecta intr-o oglinda...gandurile si trairile mele...le vad aievea...Ma uit uimit....totusi, nu sunt ale mele...dar atat de bine seamana..ca doua picaturi de ploaie..
Si simt ca ploaia din sufletul meu se linisteste...o ploaie calma...teama a disparut de mult...si incet incet ii ia locul linistea...
Simt cu apa mi se scurge printre firele de par..dar nu-mi pasa...senzatia e prea placuta...si ma las imbratisat de ploaie...As vrea sa o privesc..sa-i pot multumi...sa-i spun cat de mult inseamna pentru mine...cat de bine ma simt in ploaie..Ridic capul...miliarde de picaturi danseaza...as vrea sa dansez cu ele...
Deschid bratele si ma las in voia lor..sa ma prinda in dansul lor nebun...
Stiu...acuma stiu cine e acea iluzie...acea mana...care acum e calda...Insasi regina ploii si-a lasat privirea suava asupra mea...Ea a alungat ploaia cea trista din inima mea....si a chemat stropi de fericire ...ea a facut ca in inima mea sa fie soare...desi ploua...o ploaie de fericire...
Si continui sa dansez....sa ma invart in ploaie..bucurandu-ma ca un copil...un copil ce nu mai este singur...
Si ma invart....si stropii cad....simt cum imi mangaie fata...e atat de placut...
- Iti multumesc..soptesc incet...parca pentru a nu strica farmecul acestei clipe...iti multumesc...

Privesc spre cer...si ma intreb "oare cate picaturi sunt intr'o ploaie ?" ...pentru ca as vrea sa nu se mai termine niciodata...privesc spre cer...privesc ploaia...si ma las in voia ei...sa ma acopere in vesmantul ei...Si prin fiecare strop de ploaie care-mi atinge buzele...simt cum ploaia ma saruta...si-mi da din forta ei...din frumusetea ei magnifica...
Ploua....si sunt fericit...fericit ca ploua...ca ploua in inima mea...cu stropi de fericire...
Ploua..iar eu continui sa privesc la cer...si sa sarut ploaia...sperand ca niciodata nu voi afla raspunsul...lasandu-l sa ramana doar un gand...
...un gand pentru eternitate...

 

[DeletedUser]

Dedicata celor care au copii, dar si celor care isi doresc, caci celor care isi doresc si nu pot avea pustie le va fi viata...


Fiecare are un suflet care striga ce-si cere dreptul la iubire si la puritate, la speranta si implinire, ce noi ar trebui sa-i dam totusi o mare atentie...

Fiecare are inima lui dar sufletul este singura noastra cheie ce poate deschide lumea nevazuta si subtila a eternitatii divine...

Atata timp cat ne permitem sa judecam cu o judecata omeneasca, intotdeauna ea ne va juca feste, caci una e sa gandesti si alta sa simti, realitatea omeneasca din jur ne acopera existenta cu placerile si poftele ce ochii si urechile noastre le gusta, dar oare ochii unui copil nu ne poate oferi o liniste, o regasire??? Ar trebui sa ne pese...



Daca va plangeti ca nu intelegeti nimic la iubirea copiilor, cand de fapt
la cei mici iubirea este pura si intelegatoare de catre ei, eu iti recomand
sa fii mic si pur...
Daca unui copil ii spui: Te iubesc, el intelege si imediat te imbratiseaza, pt ca stie ca-l iubesti fara sa mai stea pe ganduri, iti daruieste imbratisarea chiar daca tu il pacalesti zicandu-i ca tu il iubesti, ceea ce la oamenii mari nu se intampla asa!!!
Pe cand daca ii spui unei pustoaice, sau unuia mai mare, ea sau el se uita
la tine si gandeste asa: Asta ori este maniac, ori este indragostit?
Si refuza sa rasplateasca iubirea celuilalt cu o imbratisare!!!
(dar sunt si exceptii cand cei mari nu inteleg si nu simt iubirea, pai daca nu o simti cum sa-l imbratisezi pe om?, poate pt voi este un lucru firesc
dar pt mine este un lucru ce merita luat in seama).

Priviti un copil de 2-3-4-5 anisori in ochi, si veti observa ca
el de fapt urmareste sa va priveasca pe voi in ochi prima data inaintea voastra!!!
Pt ca una este sa privesti un mar si alta sa-l gusti!!! una este sa privesti iubirea si alta sa ti-o manifesti, ceea ce la oamenii mari se intampla ca isi manifesta iubirea fara macar sa o priveasca, deoarece poti sa gusti un
mar fara sa-l vezi(fara sa stii ce gusti)?
Oamenii mari isi manifesta iubirea orbeste fara macar sa vada ce daruieste!!!
Hmmm.... ce ziceti, se intampla asa?
Sau de ce copilului cand ii spui ma supar pe tine, el plange?
Fiinca copilul stie ce-i iubirea si plange cand cineva nu i-o daruieste!!!
Dar ma opresc aici de frica sa nu va irit cu vorbele mele despre iubire.

Pe un copil poti sa-l pacalesti ca-l iubesti cu nepasarea ta, dar el nu te poate minti caci nu stie sa minta iubirea lui fata de tine, pentru ca el este inca legat de sufletul lui cu iubire.


***

Povestea spune ca in urma cu un numar de ani un om si-a pedepsit fetita in virsta de 5 ani pt ca a risipit o hirtie aurie de impachetat foarte scumpa. Omul statea rau cu banii si deveni si mai suparat cind a vazut ca fetita a folosit hirtia respectiva ca sa decoreze o cutie si sa o puna sub bradul de Craciun. Cu toate acestea, fetita a adus tatalui ei cadoul in dimineata urmatoare spunind: "Acesta este pentru tine, taticule".

Tatal a fost rusinat de reactia lui furioasa de cu o zi in urma, dar supararea lui se arata din nou cind a vazut ca, de fapt, cutia era goala. El i-a spus pe un ton raspicat: "Nu stiai, domnisoara, ca atunci cind dai un cadou cuiva, trebuie sa pui ceva in el?" Fetita s-a uitat in sus spre tatal sau, cu lacrimi in ochi, si a zis: "Taticule, cutia nu este goala. Am suflat in ea atitea saruturi pina cind s-a umplut." Tatal a ramas perplex. S-a pus in genunchi si si-a imbratisat fetita si rugat-o sa-l ierte pentru supararea lui fara rost.

La scurt timp dupa aceasta, micuta fetita a murit intr-un accident si se spune ca tatal ei a tinut acea cutie aurie alaturi de patul sau tot restul vietii sale. Si de cite ori a fost descurajat sau a avut de trecut peste situatii dificile, deschidea cutia si lua un sarut imaginar si isi amintea de dragostea care a pus-o fetita acolo.

Fara cuvinte........

 

[DeletedUser]

Nul. A fi nul. Un sentiment ciudat...de neinteles pentru unii poate.

Trecatori prin viata...preocupati de grijile marunte...de grija zilei de maine...de locul de munca...de...de....uitam uneori sa traim.Zambim din instinct...mai mult o grimasa decat un zambet...Radem fara traire...un ras apatic....

O banala plimbare...un banal gand...."oare ce priviri au oamenii?" ....m-a facut sa descopar sentimente contradictorii...; falsitate, ura, durere..iubire...Priviri care spun multe...dar aceeasi preocupare comuna...ziua de maine...

Unde a disparut "clipa" ? Cand a disparut ea? Clipa vine si trece...e aproape insesizabila...
Oare cate clipe au trecut de cand scriu aceste randuri? Oare cate lucruri bune as fi putut face in aceste clipe?

Niciunul....invariabil raspuns...

Niciunul..pentru ca am uitat sa traiesc....sa traiesc clipa...

sa zambesc din suflet...

sa rad din inima...

am uitat sa privesc florile cum cresc...pasarile cum zboara...copacii cum se leagana in bataia vantului...norii cum se plimba tacuti in inaltul cerului...

Am uitat atatea lucruri frumoase care candva imi umpleau sufletul de bucurie...
Unde au fugit ele? Sau au ramas in urma? In copilarie? "Unde esti copilarie, cu padurea ta cu tot?" Clipe vesele....fara griji...zambete sincere....

Inlocuite de griji...mici sau mari..au disparut...s-au indepartat, devenind doar amintiri....amintiri ai unor clipe frumoase...amintiri ale vremurilor cand traiam

Viata e facuta sa o traim, nu ? Si atunci de ce uitam asta? de ce uitam sa traim? Sau poate....fiecare isi alege cum sa traiasca? Dar oare isi alege cineva? Sau exista un destin predestinat pentru fiecare?Un drum crud, care nu permite nici o abatere, nici o greseala.

Intrebari....intrebari fara raspuns...

Ganduri aruncate in vant...printre sarutari purtate pe aripi de ingeri...printre chemari...soapte...cuvinte mute si ochi tristi...

 

[DeletedUser]

Noaptea - Din amintirile unui inger trist



E noapte si ploua, din nou. Privesc in jur - pustiu. Oricum in orasul asta mizerabil nu ma poate vedea nimeni. Nu stiu ce ma asteapta si nici macar nu stiu daca trebuie sa caut ceva sau pe cineva. Las doar lucrurile sa se intample. Stiu ca se intampla in cele din urma. La un colt de strada vad pe cineva sau mai bine zis ghicesc o piticanie ghemuita sub niste zdrente. Tresare cand ma apropii de ea. Iese din mormanul de zdrente si ma priveste. Ma uit si eu curios la ea. E doar un copil. Are dare de lacrimi pe obraz, amestecate cu sange si praf. Nu indrazneste sa spuna nimic si nici nu se misca. Asteapta ceva dar nu-mi dau seama ce. In cele din urma incepe sa planga. Printre sughituri ma intreaba ce vreau. Uimit ma dau inapoi si o intreb cum de poate sa ma vada. Imi raspunde obraznic ca doar d’aia are ochii ca sa ma vada. I se pare aiurea ca port aripile alea murdare in spinare dar la urma urmei e treaba mea daca vreau sa fac pe ciudatul. Repeta inca o data intrebarea si imi cere o tigare. Ii spun ca n-am. Pacat, o aud zicand, pentru o tigare te-as fi “incalzit” putin si imi da de inteles prin semne la ce se refera. Fetita din fata mea nu pare sa aiba mai mult de 10 ani si e atat de departe de cealalta fetita, cea cu chibriturile din povestea lui Andersen. A invatat lectia strazii prea devreme, crud si dureros si fara putinta de intoarcere. Pentru ca de cand sunt pe strazi am invatat si eu ca invingatorii se cunosc de la start, restul se pierd undeva pe drum. Am privit in sus si l-am vazut printre picaturile de ploaie pe Maestru cum ma indemna sa-mi vad de drum. Si totusi ea ma poate vedea, i-am spus. Da, inca te poate vedea, nu stii ca betivii si copii au un Dumnezeu al lor? O farama din sufletul ei mai pastreaza speranta ca va veni cineva sa o salveze de pe strada dar nu e suficient. Trebuie sa lupte pentru sansa aia. Dar e doar un copil, am ingaimat eu. Si cine se cunoaste de la start? Invingatorii, Maestre … si o lacrima de inger cazu incet pe pamant odata cu ploaia. Nici macar o lacrima de inger nu poate face minuni intr-o lume care ucide in fiecare zi cate o fetita cu sau fara chibrituri.



Mi-e teama sa ma gandesc ca peste ceva vreme ma voi intalni la un alt colt de strada cu aceeasi fetita care de data asta nu ma va mai vedea.

 

[DeletedUser]

....nici nu stiu cu ce sa incep. Cu amintirile sau cu prezentul? Pentru ca viitorul nici nu intra in discutie. Trecutul si prezentul, ele ne definesc, ele ne caracterizeaza ca oameni. Daca fiecare dintre noi am privi inapoi, oare am fi multumiti de ceea ce vedem? Dar cel mai inportant...am putea spune cu mana pe inima ca suntem fericiti? Fericiti cu adevarat? Sau regretam anumite lucruri? Cuvinte nespuse...ganduri nerostite...lacrimi ascunse...?
Pentru ca trecutul e cel mai important. El ne-a determinat prezentul, la fel cum prezentul ne determina viitorul. Fiecare alegere, fiecare pas pe care-l facem intr-o directie. Oare sunt alegerile corecte? Oare am ales intotdeauna ce e mai bine pentru noi sau pentru cei de langa noi? Si daca nu am facut-o pentru noi ci pt ceilalti, se numeste altruism? Sau frica? Comoditate?

Nu cred ca exista cineva care sa nu regrete ca nu a facut sau spus ceva in trecut. Sau ca a spus si facut. Regrete tardive...

Si daca am putea retrai trecutul cunoscand prezentul, am schimba ceva?

Eu unul as avea multe de schimbat, dar recunosc ca nu as fi in stare sa schimb nimic. In prezent am cea mai mare comoara din lume, pentru care nu as schimba absolut nimic. Nici macar regretul ca poate am ratat marea iubire. Poate....Nimeni nu-mi poate garanta ca ceea ce era ireal de frumos atunci s-ar fi pastrat. Si atunci de ce sa regret, cand sunt cel mai bogat om din lume? Cel mai mandru tata din lume ?

Culmea, nu ploua....si totusi mi-as dori. Al naibii noapte, tocmai astazi s-a gasit sa nu ma lase sa dorm. Imi place sa dorm. Visele ma duc intr-o lume numai a mea, unde chiar daca as cadea de pe un bloc, nu patesc nimic. Doar, ma trezesc. Si atunci aud langa mine o respiratie regulata, vad niste carlionti blonzi, simt o mana mica pe pieptul meu...aud un cuvant soptit prin vis... "tati"...

Imi iubesc fetita mai mult decat orice pe lume; si ca orice parinte mi-as da si viata pentru ea.

Si atunci ma intreb, desi fara rost: oare daca as putea sa-mi retraiesc trecutul stiind ce am in prezent, as schimba ceva?

Mi-as "schimba" copilul pe ceea ce era marea iubire?

NU !!!

Toate amintirile si regretele trecutului dispar in fata ochilor ei albastrii si sinceri, a vocii ei atunci cand imi spune "Tati, te iubesc!" Tot ce candva parea important, ingenuncheaza in fata unor cuvinte pe cat de banale unora, pe atat de sincere, spuse din suflet de un suflet nevinovat.
Exista oare ceva mai imens, mai pur si mai nevinovat decat dragostea unui copil ? Decat iubirea unui copil pentru parintii lui? Cei care au copii ma vor intelege. Ceilalti care nu stiu inca ce spun, va dau doar un singur sfat: Oricat de ocupati, stresati sau suparati ati fi, incercati sa va faceti timp macar 5 minute pe zi pentru copilul/copiii vostrii. Conteaza mai mult pentru ei decat ceva dulce sau o jucarie. Si cand ii spune-ti ca-l iubiti, faceti-o din tot sufletul. Pentru ca merita, merita mai mult decat orice pe lumea asta.

 

[DeletedUser]

Scrisori catre tine - I

Mon cheri,


Scriu. Am inceput sa scriu si pe foi.. din nou.
Te saluta motanul care sta langa mine si musca stiloul. Cred ca vrea si el sa scrie.
Uf, mi-e atat de dor de tine. Cum? Cum s-a intamplat asta? Cand si ce ai facut de mi-ai furat mintile si mi-ai luat inimioara langa tine? Si cat de fericita e inimioara. Nu mai e singura si are cine s-o incalzeasca noaptea. Cine sa-i vegheze visele si.. si.. of, dar atunci.. inseamna ca am ramas fara inima?
Pe mine nu ma mai asculta. Nu mai crede ce ii spun… doar ce ii spui tu.
De ce scriu iar cuvinte fara noima pe foi ingalbenite? Le va citi oare cineva sau vor ajunge langa celelalte? Alte cuvinte fara sens, pe alte foi ingalbenite. Ascunse de ochi lumii, uitate de timp, uitate.. chiar si de mine.
Ce copil sunt. Daca m-ai vedea acum probabil ai rade de mine. Cum stau pe intuneric cu lumanari aprinse.. sa vad ce scriu si totusi.. sa nu fie lumina. O rochie de epoca, un print.. si tabloul e complet. Ah.. si pana. Cum am putut uita de pana? Dar atunci.. n-as mai scrie. Detest penele si tocurile de scris. De fapt… nu le detest, dar nu-mi place sa scriu cu ele.
Fii tu printul meu si hai langa mine. Sa-ti simt sufletul aproape de al meu si sa-ti ascult glasul. Nu cred ca m-as satura vreodata sa te ascult.
S-a spart o oglinda. Esti superstitios? Sa stiu sa-i spun timpului sa se intoarca si sa opresc oglinda sa cada de pe masa si sa se transforme in sute de cioburi minuscule.
Ma uit la flacara lumanarii cum danseaza lent. Cat de calma e! Aparent.. seamana cu mine.. sau eu cu ea. Dar inauntru, in sufletul meu, e furtuna si durere. O durere arzatoare si mistuitoare. Ma simt ca o lumanare aproape. La cea mai mica adiere a vantului, ma sting.
Daca as putea macar o clipa sa te privesc in ochi as fi cel mai fericit suflet de pe pamant. Iar in clipa aceea.. timpul.. mandrul si neobositul timp, sa se opreasca. Sa staruie mai mult inainte sa-si continue nestingheria cale printre zambete si lacrimi.
Esti.. Soarele meu.. dar eu.. eu nu sunt Luna. Iar Soarele, se stie bine, langa mandra Luna domneste. Eu sunt doar o stea micuta, plutind in deriva printre cuvintele ce vi le adresati unul altuia.
Voi fi vreodata oare, si eu Luna de pe cerul sufletului cuiva> Sau voi ramane o simpla stea, pierduta printre celelalte stele, ascunsa de mantia nesfarsitei nopti?
Cat am scris?.. Cat.. voi mai scrie? Cate lumanari triste imi vor lumina cuvintele ce le astern pe foi ingalbenite? Ma voi opri vreodata.. sa admir ploaia si trandafirii ce palesc in fata sufletului tau? Voi auzi cantecul ploii.. cantecul inimii tale?
Mai stai! Mai stai o clipa langa mine, suflet ce mi-ai adus zambetul pe buze. O clipa doar.. mai mult nu-ti cer.
Un vis sa am , pierdut si el in toamna trista si tarzie, pierdut printre lacrimile cerului instelat, pierdut printre palele de vant ce-ni spulbera dorintele. O secunda doar.. sa te privesc in ochi si sa-ti spun cat de mult insemni pentru mine. Apoi.. voi putea sa zambesc mereu gandindu-ma la tine. Fara speranta, fara tristete, cu lacrimi dulci si fericite, sa pot sa te ascult inca o data. Sa-ti mai privesc o data zambetul si sa imi spui.. sa imi spui ca n-ai sa uiti. Ca nu sunt doar o frunza moarta, cazuta din copacul vietii, purtata de furtunile reci in locuri ce nu ma primesc. Nu sunt de-a lor, nu am ce cauta acolo. Si atunci, macar in inima ta sa raman o amintire. O poza veche, stearsa, a celei care-am fost. Sa pot sa dorm eternitatea zambind. Nu am trait in zadar. Nu am cazut, desprinsa de pe creanga vietii mele, in bratele pamantului.. ci in bratele tale.
Tremur si cad, incet, cautand cu privirile-mi pierdute pamantul. Dar nu-l gasesc. Si totusi sunt fericita. Zambesc.. asa cum doar in vis am mai visat odata. Imbratisarea ta calda m-a facut sa zambesc. Atunci.. cand in cadere, m-ai prins si m-ai ridicat catre cer, sa mai vad o data stelele. As vrea sa nu-mi mai dai drumul niciodata. As vrea sa fie noapte mereu, noaptea aceasta in care te ascult uimita, te privesc de parca nu-mi vine sa cred ca esti aievea. Tu.. chiar existi? As vrea sa fie mereu.. noaptea noastra.
Mai ramai! Te rog.. doar o secunda…





Din departari, de la un suflet mic de frunza ratacita,
cu toata dragostea ce-o port in suflet pentru tine, te sarut…

Mereu o amintire, intotdeauna a ta, Regina lacrimilor de toamna.

Queen of Rain

 

[DeletedUser]

Scrisori catre tine - II

Mon cheri,



Din nou aceleasi lumanari ard aici langa mine, dansand lenes, cercetand cuvintele ce rasar pe foile acestea.
As vrea sa pot sa-mi uit visele din copilarie, si in acelasi timp, nu as vrea. Daca le uit, nu va mai durea sa stiu ca nu vor deveni niciodata reale, daca nu le uit, parca de fiecare data cand mi le amintesc, o parte din mine se desprinde si fuge inapoi in timp, fuge catre copilul ce-am fost. Imi dau seama cat de stupi e sunt mutle ditre ele, cat de infantile si totusi, inca mi-as dori sa devina realitate.
Acum am si un motiv in plus. Uitasem pentru o vreme ce-am visat in trecut. Dar.. mi-ai readus visele langa mine. Chiar si pe cele pierdute.
O lacrima vrea sa cada… dar n-am s-o las pentru ca ti-am promis ca n-am sa plang. Pentru ca te simt langa mine si stiu, ca daca ea va cadea din ochii mei si tu vei stii si o vei simti. Si nu vreau sa simti si tu tristetea lacrimii mele.
Sa fie oare egoism.. sau iubire? Mi-ai spus ca vrei sa impart cu tine si tristetea.. si chiar de, poate, ar fi bine si pentru mine, nu pot sa fac asta. Nu pot sa te ranesc cu amintirile mele. Poate, cand vor inceta a ma rani pe mine, voi lasa amintirile sa iasa la iveala sa le cunosti si tu.
O clipa m-am oprit din scris si m-am gandit la tine.. deja zambesc si nu ma pot opri. Ma gandeam cum ai reusit sa-mi opresti lacrimile inainte ca ele sa cada. Pentru ca le-ai oprit. Mi-e dor de tine si simt ca as incepe sa plang pentru ca nu pot sa-ti vorbesc, si nu o fac. Ochii mei refuza sa planga. Nu mi s-a ma intamplat sa vreau sa plang, si din acelasi motiv, sa nu o fac, in schimb.. sa zambesc.
Ma intreb cu de reusesti sa ma intelegi, cand nici macar eu nu pot sa ma inteleg pe mine?
Desi nu pot sa stiu ce simti, cu fiecare cuvant pe care-l rostesti parca totusi simt si eu ce simti tu. Doar parca, pentru ca nu am de unde sa stiu la ce te gandesti. E atat de ciudat pentru mine, si in acelasi timp, ma bucur. Ma bucur atunci cand simt un zambet in cuvintele tale, cand iti simt sufletul fericit. Chiar si pentru o clipa. Si doar, chiar doare, cand cuvintele tale ascund tristete si lacrimi amare. Poate sunt eu prea sentimentala. Poate am devenit asa.. in incercarea mea de a fi cat mai indiferenta, sa obtin contrariul.
Spune-mi, ca nu inteleg. Se poate asa ceva? Se poate sa simt.. un cuvant? E doar.. un cuvant.. litere impreunate, dungi de cerneala pe o foaie sau.. pixeli pe un monitor. Se poate, prin simplitatea cu care e creat, sa vad in sufletul celui care l-a scris?
Mi-am pus fundita albastra in par. Cred ca arat tare haios.
Stii.. uneori ma intreb daca nu cumva m-am nascut in secolul gresit. Parca m-as fi simtit mai vie intr-o alta perioada. Sau poate.. poate am citit prea multe basme si am visat cu ochii deschisi prea mult timp.
Ce e cu mine de nu reusesc sa ma integrez in lumea reala de astazi? De ce ma simt mereu in plus oriunde m-as duce? O ciudatica doar, o.. chestie micuta cu doi ochi mari, intrebatori. Sunt.. hmm.. o fata melc. Parca incerc sa ajung undeva, parca incerc sa alerg uneori intr-acolo, insa drumul pare din ce in ce mai lung. Unde.. unde vreau sa ajung? Voi ajunge vreodata.. sau voi rataci mereu pe drumuri anevoiase, uitandu-ma intrebatoare in jur, simtind ca n-am ce cauta acolo?
Mi-a spus nu de mult, una din profesoare, ca negrul, in imbracaminte, semnifica.. siguranta, cunoastere. Ca cel sau cea imbracat in negru stie ce vrea. Si totusi sunt atatea clipe in care nu stiu ce vreau si ma trezesc incapabila sa iau vreo decizie.. cat de mica ar fi ea.
Si-atunci ma intreb, amintindu-mi cuvintele profesoarei, eu oare.. stiu ce vreau? Tu stii?
Ce tot vorbesc? De unde sa stii ce vreau eu cand nici eu nu stiu?
E ciudat. Pentru prima data scriu scrisori pe care, desi nu vor fi expediate, le va citi cel caruia ii sunt adresate. Oare e bine sa le citesti? Oare e bine sa le scriu?
Tocmai ti-am auzit vocea si cred ca deja sunt rosie toata. Sau poate e de la lumanari. Tremur.. asa ca nu mai scriu. Scriu si asa destul de urat si indescifrabil.
Asa ca-ti spun Noapte Buna si somnic dulce, de aici de departe. Un suflet mic se gandeste la tine cu dor.



Te sarut dulce si trimit ingerii sa-ti aduca sarutul, pana voi putea face asta fara ajutorul lor.
Cu toata dragostea, de aici de departe, intotdeauna a ta…

Queen of Rain

 

[DeletedUser]

Scrisori catre tine - III

Mon cheri,

Ploua… si oricat de trista ar parea ploaia in seara asta, cantecul ei e fericit. Stropii reci de ploaie sunt fericiti. In sfarsit au gasit caldura din bratele pamantului care-i asteapta, si-au gasit linistea, si, cu toate ca viata lor se va sfarsi, sunt fericiti pentru ca vor petrece o eternitate alaturi de inima pamantului.
Geamurile se aburesc oprindu-ma sa privesc dansul ploii. Si totusi imi zambesc… Poate stropii de ploaie nu vor sa-i privesc in dansul lor de iubire. Poate cred ca inteleg soaptele de amor pe care si le rostesc unul altuia… Dar ei nu stiu ca eu de fapt, imi caut steaua pe cerul inourat. Printre lacrimile cupolei de catifea privesc in nestire, sperand sa o zaresc. O caut ore in sir dar ea nu se arata nicaieri. Insa o simt aproape, langa sufletul meu, incalzindu-l, trimitandu-mi un gand de departe… un gand frumos.
Mesagerul meu, mesagerul sufletelor noastre, un singur gand purtat pe calea prafului de stele.
Te astept sa apari printre nourii grei de ploaie, sa-mi soptesti cuvinte neintelese de nimeni, fara cuvinte sa-mi sopteasca inima ta… iar a mea, sa o asculte. O va asculta, dar tu… tu vei veni?



Dintr-un colt indepartat, un suflet…
al meu…
Queen of Rain

 

[DeletedUser]

Scrisori catre tine - IV

“D’avoir mis son ame dans tes mains…”


Mon cheri,

Acum, ploaia din sufletul tau e rece si trista. Nu mai sunt regina ploilor de vara. E toamna tarzie, mohorata si inghetata, asemeni unui fulg de nea cazut pe pamantul murdar devenind o pata de noroi in negura timpului.

Lumina felinarelor, desi extrem de fada, imi raneste ochii de parca as privi soarele in grandoarea lui. Privirile-mi sunt indreptate catre pamantul rece pe care calc, dar lumina.. poate e durerea si tristetea cea care-mi orbeste simturile si-mi incetoseaza gandurile. Imi inchid pleoapele instinctiv desi mi-e frica sa le tin prea mult inchise. Vreau sa raman blocata in cruda realitate altfel risc sa ma ratacesc printre vise..sau cosmaruri… ce vor parea atat de reale incat nu-mi voi dori sa ma trezesc.

“Je ne veut pas mourir.. avant d’avoir aime.. comme la nuit aime la jour…”

Poate tu ai uitat sa privesti florile cum cresc, poate ai uitat sa zambesti fara motiv, poate ai uitat.. sa traiesti.. dar eu.. acest cuvant din cartea vietii tale, n-a uitat de tine. N-a uitat sa te trimita in fiecar dimineata o sarutare pe aripi de vant pentru a te trezi. N-a uitat sa-ti vegheze somnul incercand sa alunge visele rele, n-a uitat.. sa iubeasca un suflet trist. Nu va uita niciodata, chiar daca tu vei vrea sa uiti.

Chiar daca tu vei uita si vei pleca, departe de ochii mei, sufletul meu iti va fi mereu aproape...

 

[DeletedUser]

Scrisori catre tine - V

Privind cu ochii inlacrimati aceasta foaie incep sa astern cuvinte neintelese. Incep ultima mea scrisoare…
Pentru mult timp am scris la nesfarsit scrisori fara destinatie, scrisori ce nu vor vedea niciodata lumina zilei si care vor ramane ingropate in praful amintirilor. Dar acum, voi pune punct si voi arunca stiloul. Nu voi mai asterne in nestire cuvinte pe foaie, nu voi mai asculta glasul vantului si-al ploii si apoi sa scriu scrisori vantului sa se opreasca, sa lase ploaia sa cada linistita pe pamantul rece de toamna iar ploaia trista.. sa planga linistita si nestingherita de nimic. Si vantul.. sa nu ma asculte.
Oare tu, draga mea foaie, imi vei simti lipsa? Oare stelele ma vor visa dupa ce voi fi departe de ele? Imi va fi dor probabil, de serile melancolice si de cantecul stelelor stralucitoare, imi va fi dor de tine, foaie. Tu ai fost intotdeauna langa mine. Tu m-ai asteptat mereu dornica sa ma revezi, mereu suparata ca te murdaresc cu cerneala si te zgarii cu penita stiloului. S-a invechit si el, a imbatranit, iar acum il voi ascunde si pe el. Il voi lasa prada timpului.
Ma vei uri tu oare? Vei vrea sa ma intorc la tine sau ma vei blestema sa raman departe si sa nu te mai vad niciodata?
Iti aduci aminte cate cuvinte neintelese am impartasit? Cate flori inmiresmate ne-au imbatat cu imaginea lor, cate lumanari au ars langa tine, picurand stropi fierbinti de ceara deasupra cuvintelor…
Si iar raman ingandurata, privind in departare, pierduta de realitate, departe, intr-o lume ireala si imposibila. In lumea mea. Visez cu ochii deschisi si incerc sa-mi opresc lacrimile ce imi brazdeaza obrajii. Dar ele nu ma asculta si continua sa cada. Lor nu le pasa ca ochii mei sunt tristi si sufletul e indurerat. Vor doar sa cada..
Ai fost langa mine mereu.. iar eu, cum te rasplatesc? Te las singura pentru o eternitate si fug departe, sa nu ma gasesti, sa nu te gasesc, sa nu ne mai intalnim niciodata. Pentru ca doare, sa mai scriu si sa te-ascult.
Egoismul din mine nu ma lasa sa continui, dar simt ceva ce incearca sa ma opreasca. Esti tu, sau doar sufletul meu? Sa plec.. sau sa raman langa tine mereu, sa pornim impreuna iar in lumile nesfarsite cautand un colt de liniste. Poate ne vom intalni candva, la umbra unui copac inflorit, iar petatelel rozalii vor veni sa ne imbratiseze, dansand fericite in mangaierea vantului primavaratic. Sau poate, natura ne va purta catre malurile unui parau limpede si rece, curgand neincetat la vale, sfidand pietrele ce incearca sa-l opreasca. Poate vom pluti si noi o data cu el, si vom pleca departe, catre stelele de sus, sa ne ascundem printre ele si sa nu ne mai gaseasca nimeni. Doar noaptea sa fie langa noi, noaptea si stelele.. si glasurile indragostitilor, soaptele de amor rostite printre buzele tremurand.
Dar acum plec. Ma duc sa ma cufund in valurile inspumate ale marii, sa simt caldura apei si sa uit.. sa uit tot ce m-a intristat sau bucurat vreodata, sa uit sa visez si sa mai sper… Speranta nu moare niciodata, dar sufletul meu da.. El se stinge incet incet, ca flacara unei lumanari in bataia vantului, ca ultima raza de soare dinaintea noptii, se stinge si dispare in neantul gandurilor mele. Nu voi mai incerca sa-l caut si sa-l readuc langa mine. Nu are rost. Pentru ce? Abia atunci ochii mei vor putea privii catre viitor cu fericire si tristete laolalta…dar lacrimile si glasul inimii ma vor uri, pentru ca nu le las sa iasa la lumina si sa guste din viata.
Cu bine, draga mea foaie ce-ai fost candva curata si m-ai ascultat.

Adio!

 

[DeletedUser]

Scrisori catre tine - raspuns

Belle… c’est un mot qu’on dirai invente pour elle…

Ploua, ca in fiecare seara de cateva saptamani incoace. Era calda ploaia inainte… acum insa fiecare strop de ploaie imi arde sufletul. E rece ca gheata sau arde ca o flacara mereu aprinsa. Parca tot ce atinge distruge. Acele sageti de gheata sfasie pielea parca incercand sa ajunga in acel loc inca incalzit de suflul vietii, parca incearca sa patrunda pana in inima mea si sa o sfasie si pe ea in mii de bucatele, asemeni frunzelor zdrentuite de atingerea lor cruda.

Strazile sunt mai pustii fara ea. Felinarele parca palpaie trist, gata sa se stinga. Linistea e mult prea pronuntata si simt cum imi invaluie simturile, parca razand de suferinta mea. E prea liniste fara ea. Cerul nu mai are stele, Luna.. chiar si luna refuza sa mai apara in serile senine. A plecat si ea de langa mine, a lasat loc doar stropilor de ploaie sa-mi acopere tristetile.

In amintire dainuie imaginea ta. Clipa in care usa apartamentului s-a inchis in urma ta, lasand un loc gol in sufletul meu. Nu-ti mai simt trupul cald langa mine cand zorii zilei patrund prin perdeaua dantelata. Scaunul e gol. Sunt zile cand uit ca ai plecat. Uit ca ochii tai nu ma vor mai privi, uit ca glasul tau nu va mai rasuna in micuta bucatarie ce mereu era invaluita in mirosul cafelei de dimineata. Sunt zile..acele zile crude ce-mi macina sufletul ca un cutit inrosit in flacarile iadului infipt in singurul lucru pe care l-ai lasat in urma.. inima mea… acele zile ma gasesc pregatind doua cesti de cafea. Prea tarziu imi dau seama ca a doua ceasca va ramane aburind in coltul acela al mesei de unde obisnuiai sa ma privesti sfidator in ultimele dimineti petrecute langa mine. Aburii se risipesc.. ca si parfumul tau ce inca nu a disparut din casa..dar e din ce in ce mai fad. Il simt mereu dimineata cand ma trezesc, de cate ori ajung langa usa.. il simt de parca l-ai tintuit acolo in clipa in care ai plecat.

Zgomotul orasului rasuna ca un ecou.. lumea traieste. Dar sunetul ei imi raneste auzul. Ma sfideaza. Viata intreaga.. cerul senin de primavara.. fiecare floare ce pare ca zambeste.. toate ma sfideeaza. Imi aduc aminte de tine, de rasul tau suav cand prindeai acea farama din timp si-l opreai pentru tine. Cand lumea intreaga era la picioarele tale. Oh!.. cat te-am adorat. Ca o regina .. erai sufletul meu, soarele meu in zilele innorate, stelele.. luna.. erai viata mea.. si tu.. tu ai plecat lasand in urma o inima sfasiata de amintiri si lacrimi fierbinti. Gandul ca acum esti soarele altui suflet naiv ma sfasie… si cu un zambet sarcastic intiparit pe chip sper.. ca un inger alungat in lacasul diavolilor rai, rad..stiind ca acel suflet naiv va deveni ceea ce eu sunt acum. Tu nu poti iubi.. poti creea vise si-apoi tot tu sa le trantesti de podea si sa le frangi in sute de cioburi.. tu.. poti alunga cosmarurile si-apoi sa le chemi inapoi parca mai rautacioase ca inainte. Tu.. tu.. un suflet impovarat de un trecut misterios. Nu te cunosc. Nu te-am cunoscut niciodata. Nu m-ai lasat sa privesc dincolo de luciul din ochii tai albastri. Nu m-ai primit in sufletul tau..doar m-ai facut sa cred ca sunt viata insasi. Apoi.. apoi ai transformat totul in praf.. un praf innecacios si rece. Cu ultimele tale cuvinte.. poate mai bine nu le rosteai. Poate mai bine plecai fara sa-mi spui tot ceea ce mi-ai zis. Fara sa mai critici pentru ultima data felul in care te strang la pieptul meu.. felul in care imi inchei nasturii de la camasa… ca un copil stangaci.. asa ai spus . Sunt un copil. Un copil orfan de cand ai plecat. Un copil trist, la marginea unei strazi pustii asteptand sa apara dimineata cu florile ei si sa-mi caut drumul spre casa. Ai stiut asta de la inceput. Ai vazut in sufletul meu totul. Nici un cuvant nu a ramas ascuns, nici o amintire, nici un gand n-a ramas nedescoperiti de ochii tai ageri. Si-ai plecat razand de naivitatea din mine. Stiai ca plecarea ta va cauza toate astea. Stiai.. si nu ai simtit nici cea mai mica remuscare ca tu.. regina sufletului meu.. vei destrama un suflet ce te-a adorat si te-a iubit cu atata ardoare.

Te-am vazut azi.. am auzit de departe cum pantofii tai sfideaza chiar si asfaltul pe care calci. Camasa aceea rosie pe care mi-o aduc aminte atat de bine... Parul tau lasand adierea vantului sa-l ravaseasca..fara sa-ti pese ca nu va mai arata bine. Stii si tu la fel de bine ca toti cei ce te-au vazut macar o data ca asta e imposibil. Tu.. fantasma unei amintiri.. tu n-ai sa te schimbi niciodata. Vei fi mereu frumoasa ca o floare de crin, un tablou pe peretele sufletului poetilor, muza fericirii.. si pentru mine.. cel mai frumos trandafir ce mi-a fost dat sa-l privesc.. un trandafir.. regele florilor.. iar tu..regina mea.. chiar daca acum imi e dat sa simt doar ghimpii ce-mi zgarie inima, ii las sa ma raneasca. L-as lasa sa ma raneasca o eternitate daca asa as sti ca te voi mai vedea o data. O singura data. Sa-ti soptesc aceleasi cuvinte ce ti le-am spus de mii de ori si de fiecare data simteam in ochii tai aceasi sinceritate cu care erau rostite… sa-ti spun inca o data ca te iubesc… ca-n prima zi cand te-am vazut. Si te urasc in acelasi timp. Nu pentru ca ai plecat.. ci pentru ca te vad si simt ca nu-ti pasa. Ca inca zambesti.. de parca nu s-ar fi intamplat nimic. De parca anii petrecuti langa mine nu au existat. Inca zambesti si pentru asta te urasc.. si te ador si ma bucur…sunt, in adancul sufletului meu, fericit.. ca nu suferi. Oftez mereu cand imi aduc aminte de tine. Lacrimile nu renunta sa-mi arda obrajii si sufar.. dar nu-mi mai pasa… nu are rost. Pentru ce?

Tu vei ramane regina sufletului meu… dar asta o voi sti doar eu de-acum inainte…