Orfeu (în limba greacă:
Ορφεύς = Orfeus) a fost un muzician,
poet și
profet din
mitologia greacă, fiul regelui trac Oeagrus și al muzei
Calliope. După
Pindar, tată îi era zeul
Helios-
Apollo, care i-a dăruit
lira, instrument creat de ingeniosul
Hermes. Cântăreț desăvârșit, personajul a devenit cu timpul arhetipul artistului. Legendele despre Orfeu fac referire la abilitatea sa de a fermeca prin muzica sa toate creaturile vii, dar și pietrele, încercările sale de a-și învia soția,
Euridice, coborând după ea în infern, și moartea sa. Arhetip al cântărețului inspirat, Orfeu este una din cele mai semnificative figuri ale mitologiei clasice din
cultura occidentală, fiind portretizat în mai multe forme de artă precum poezie, film, operă, muzică și pictură.
[1]
Pentru greci, Orfeu a fost fondatorul și profetul așa numitelor
mistere orfice. El este considerat autorul „Imnurilor Orfice”, o colecție care a supraviețuit până în prezent.
[2] Unele surse datând din vremea grecilor antici susțin originile
tracice ale sale.
[3]
Fiul regelui trac, originar din regiunea
munților Rodopi, a fost asemenea lui
Tamiras și
Heracles instruit de fratele său
Linos în arta cântului, dobândind în ea o inegalabilă măiestrie. Muzica lui fermeca orice ființă, chiar și stâncile erau clintite din loc de cântul lui. Nu este deci de mirare că Orfeu a fost de mare ajutor
argonauților, la a căror expediție a participat, domolind marea furtunoasă datorită puterii de a stăpâni prin arta lui elementele naturii. Conform istoriografului Diodor nu cântul, ci ruga fierbinte a fost cea care-i aduse izbăvirea
[4]. În versiunile mai vechi, Orfeu este recrutat de
argonauți pentru a acoperi ademenirile sirenelor cu propriul său cânt. După despărțirea de ortacii lui
Iason, cântărețul s-a îndrăgostit de nimfa
Euridice, dar fericirea sa alături de aceasta a fost de scurtă durată. Există două versiuni ale morții nimfei, din cauza mușcăturii unui șarpe veninos. După
Vergiliu, Euridice era râvnită de
Aristaeus, care, urmărind-o o dată, o făcu să calce în goana ei pe un șarpe.
Ovidiu povestește că nenorocirea ar fi avut loc pe când nimfa culegea flori cu suratele ei,
naiadele. Orfeu o plânse îndelung și, nesuportând până la urmă despărțirea, coborî în infern să o caute. El reuși, cântând, să înmărmurească întregul
Tartar și să-l înduplece chiar pe zeul
Hades să-i dea iubita înapoi. Consimțământul de a o însoți pe Euridice pe calea spre lumea pământenilor, alături de călăuzitorul sufletelor,
Hermes, i-a fost dat cu condiția de a nu se uita nicio clipă la ea. Orfeu nu reuși, frământat de temeri cum era, să respecte această condiție; când mai avea doar un pas de făcut pentru a ieși la lumina zilei, el își întoarse capul și își pierdu astfel iubita pentru a doua oară. În pofida rugăminților eroului, care a rămas îndelung timp (la
Vergiliușapte luni, la
Ovidiu șapte zile) în preajma râului
Styx, înduioșând cu lira lui toate animalele sălbatice,
Hades nu a mai eliberat-o pe Euridice.
Singur și îndurerat pentru tot restul vieții, Orfeu și-a găsit, până la urmă, pe meleagurile natale sfârșitul, fiind sfâșiat în bucăți de
menade, preotesele trace ale lui
Dionis. Acestea erau mânioase pe el pentru că nu a participat la cultul lor orgiastic. După Ovidiu, capul și lira sa au fost aruncate în râul Hebrus și purtate pe marea Egee până pe țărmul insulei
Lesbos. Acolo, capul fu cât pe ce să fie înghițit de un dragon, împietrit până la urmă de către
Apollo. Deoarece capul nu încetase să cânte, i se înălță acolo un oracol
[5]. Insula deveni în acest fel leagănul poeziei lirice.
Lira însǎ, fu ridicatǎ de zeii olimpieni în cer, unde formeazǎ constelația cu același nume
[6].
Cu toata stima, Karmiel.
